”Masacrul comis de asasinii de la sediul redacției Charlie Hebdo as socat, a bulversat, a indignat. Dar el ne cere și lămuriri. Este sarcina poliției să stabilească care au fost complicitățile de care au beneficiat autorii acestei atrocități. Va fi obiectul unei anchete și, să sperăm, al unui proces al asasinilor. Dar apar deja două probleme: cea a Națiunii, și deci a suveranității, și cea a laicității”, scrie Jacques Sapir, director la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris.
Eșecul integrării înseamnă refuzul Națiunii
Derivele sectare, minoritare desigur, dar care există în rândul unei părți a tinerilor francezi, relevă sentimentul anomiei, nu al identității. O parte dintre tineri, proveniți din mediul imigranților nu se pot integra pentru că nu știu în ce anume să se integreze. O expresie importantă, și cât de adevărată, din mai 1968 era aceea ca nu ne îndrăgostim de o rată de creștere. La fel, nu ne putem inteagra într-un PIB. Acești tineri care câteodată își manifestă într-un mod fervent atașamentul față de țările de origine ale părinților știu că, în realitate, au fost respinși de societățile din Africa de Nord. Ei nu se simt francezi, pentru că nu mai îndrăznim să vorbim de Franța.
Dar acești tineri știu bine că s-au născut undeva și că istoria lor personală este ireversibilă. Acest sentiment poate duce la diferite reacții. Unii pot găsi în ei înșiși resurse pentru a încerca să se integreze, în ciuda impedimentelor. Mă înclin aici în fața lui Ahmed Merabet, 42 de ani, fiul al unor imigranți, polițist la comisariatul din al XI-lea arondisment, asasinat cu sânge rece de criminalii care au lovit Charlie Hebdo; la fel ma înclin în fața lui Frank Brinsolaro, polițist de la serviciul de pază, care se ocupa de protecția lui Charb. Am vorbit puțin, de asemenea, de soldații francezi morți în operațiunile externe. De exemplu în Mali, precum sergentul Thomas Dupuy, sau în Afganistan; acești oameni demonstrează atașamentul față de Franța, țara adoptivă devenită patria pentru care au murit. Da, integrarea funcționează, dar nu privește decât o parte dintre cei pe care ar trebui să-i privească. Trebuie să ne temem dacă nu vom lua atitudine pentru ca acest proces să nu se intensifice.
Alții se îndreaptă către religie și pot deveni fanatici. Dar, dincolo de o aparentă ascensiune a religiozității, avem de a face cu o ascensiune a afirmărilor identitare și narcisiste. Crispările legate de tabuurile alimentare și vestimentare, legate de aparențe exterioare (precum vălul musulman) au ca scop identificarea brutală a unei comunități și separarea ei de restul populatiei, închiderea ei în cadrul unor referințe mitice, spre profitul unora. Aceste practici, provocând reacții, au agravat diferențierea dintre indivizi. În căutarea purității, și toate religiile fac distincție între pur și impur, nu pot apărea mișcări colective. Aici este capcana întinsă de atacatori. Este frapant că Marine le Pen, în scurta sa declarație, a spus în fapt același lucru.
Prin această reîntoarcere la religie credem că ne protejăm si de anomie. În realitate nu facem decât să ne îndreptăm către ea cu capul în pământ. Trebuie să constatăm eșecul integrării unei părți din populația imigrantă, care nu are repere pe care să le poată asimila. Integrarea este un proces de asimilare a regulilor și cutumelor, în parte conștient (încercăm să învățăm limba, istoria), dar pe de altă parte inconștient. Pentru ca acest proces inconștient să se producă este nevoie de repere. Dispariția acestora, în numele ”multiculturalismului”, care nu înseamnă decât toleranță pentru practici diferite, este un obstacol major pentru integrare. Trebuie instituite repere pe care nu le modificăm, pentru a integra și a ajunge la un principiu al toleranței este necesar sa definim limite clare dincolo de care nu se trece. Aici descoperim din nou reziduurile produse de un relativism excesiv care se îmbracă în hainele științelor sociale pentru a bulversa și mai mult învățământul.
Mai multe click pe titlu
