Orase din Romania

[Meridian]

Miercurea-Ciuc

phpBB [video]

Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda, germană Szeklerburg) este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Harghita, Transilvania, România. Numele orașului este atestat pentru prima dată sub forma Csíkszereda într-o scrisoare din anul 1558, cu referire la târgurile săptămânale ținute aici în zilele de miercuri. Până în perioada interbelică denumirea românească a orașului a fost Sereda Cicului,[3] după care numele a fost tradus în forma actuală. Săpăturile arheologice au scos la iveală în zona cartierului Jigodin urmele fortificației dacice de la Jigodin, din secolul I.

Primul document autentic cunoscut care atestă existența orașului ca „oraș de câmpie” este scrisoarea de privilegii eliberată de regina Izabella, mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datată la 5 august 1558, în care scutește locuitorii orașului de biruri în afara birurilor cuvenite Înaltei Porți otomane.

Construirea cetății Mikó începe la 26 aprilie 1623 din ordinul lui Francisc Mikó (1585-1635), consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat, cronicar, căpitan al scaunului Ciuc. Cetatea este reconstruită în forma actuală între anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial contele Stephan Steinwille, eveniment atestat și de inscripția în piatră așezată deasupra porții de intrare a cetății.
La Șumuleu din anul 1630 a funcționat un gimnaziu franciscan, iar din anul 1676 tipografia călugărului franciscan Johannes Caioni (Căianu).
În conscripția din 1643 figurează 44 capi de familii, 108 persoane, 25 nume de familii. Primele comunități profesionale s-au format după anul 1649, breasla cizmarilor fiind consemnată în scrisoarea de privilegii emisă de Sigismund Rákóczi la 4 noiembrie 1649.

În anul 1661 trupele turco-tătare conduse de Ali, pașă de Timișoara, devastează Ciucul ca pedeapsă pentru participarea, fără acordul Înaltei Porți, la expediția militară împotriva Poloniei condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea. Despre atacul împotriva orașului informează celebrul călător și istoriograf turc Evliya Çelebi, martor ocular al evenimentelor, iar Kájoni consemnează: „Păgânii ... au jefuit tot Ciucul”.

În anii 1650, 1665, 1677 și 1707 în Miercurea Ciuc s-au ținut sfaturile generale ale scaunului Ciucului, prilej de comunicare a hotărârilor, constituțiilor acestuia. În ședința din 1707 s-a hotârât trimiterea, împreună cu vecinii din Trei Scaune (astăzi județul Covasna), a unui sol comun la principele Francisc Rákóczi I, conducătorul luptei antihabsburgice. Conform recensământului din 1721, în oraș au existat 49 gospodării și în jur de 250 suflete, în 1755, în timpul construirii bisericii romano-catolice acest număr sporind la 450.

József Teleki a menționat în jurnalul său de călătorie faptul că în Miercurea Ciuc erau 83 de case în anul 1799.

Józef Bem, generalul revoluției pașoptiste, numește în fruntea trupelor din Secuime pe Sándor Gál, cu reședința în cetatea Mikó. Acesta trimite în tabăra revoluționară mai multe batalioane formate la Miercurea Ciuc. În 1849 vizitează orașul și poetul revoluției, Sándor Petőfi, care în scrisoarea trimisă soției sale, Julia, scrie: „Împrejurimile Miercurii Ciucului și a Târgului Secuiesc sunt minunate”. Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea au fost incluse orașului următoarele suburbii: Mártonfalva, Csütörtökfalva (1891), iar în 1930 Jigodin, în 1959 Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.

În anul 1878 Miercurea Ciuc a devenit reședința comitatului Ciuc. Calea ferată dată în folosință la 5 aprilie 1897 a adus schimbări radicale în dezvoltarea orașului. Se înființează unități industriale de prelucrarea lemnului, de industrie ușoară și de construcții de mașini. În 1888 se reconstruiește spitalul, în 1898 se termină construcția clădirii primăriei, iar în 1911 clădirea actualului liceu „Márton Áron”, în care se mută școala medie înființată în 1630 în Șumuleu.

În 1910 Miercurea Ciuc avea 3.701, iar în 1930 4.807 locuitori. Miercurea Ciuc a rămas și după cel de al II-lea război mondial centrul regiunii, devenind în 1968 reședința județului Harghita. De la această dată s-a intensificat industrializarea forțată a orașului, ducând la modificări semnificative în structura populației. Conform datelor recensământului din 7 ianuarie 1992, populația orașului a fost de 46.029 de locuitori.

Din planul orașului, amintind de litera T pe vremea lui Balázs Orbán, a rămas numai partea orizontală, adică strada Petőfi, cât de cât în forma veche. Majoritatea clădirilor din strada Petőfi au fost construite la sfârșitul secolului XIX. sau la începutul secolului XX. Clădirile vechi din strada Florilor au fost demolate în anii 1980-1989.

Una dintre cele mai importante clădiri civile ale orașului sunt: cetatea Mikó, construită în 1623, spitalul ORL (clădirea a fost construită inițial pentru a fi sediul comandamentului trupelor de grăniceri) și spitalul de boli contagioase, ambele edificii datând de la sfârșitul anilor 1700. Clădirea primăriei a fost construită în 1888 și aici s-a aflat sediul comitatului Ciuc. După revoluția din 1848 s-a construit spitalul vechi, aflat lângă cetatea Mikó. Palatul Justiției a fost construit în 1905, iar liceul „Márton Áron” a fost dat în folosință în 1911. În timpul celui de al doilea război mondial s-a construit hotelul „Harghita”, în care funcționează din anul 2001 Jandarmeria. Tot în perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ca biserică greco-catolică, în stil modernist. Lăcașul de cult și-a început activitatea în anul 1930. Casa de cultură municipală a fost construită în 1963, patinoarul artificial „Vákár Lajos” în 1970, Spitalul județean și Policlinica în 1972, Galeria „Nagy Imre” în 1973, clădirea consiliului județean, casa de cultură a sindicatelor în 1986. Orașul este situat la altitudinea de 662 m, pe malul râului Olt, în Depresiunea Ciucului.

Climă

Clima în această zonă este rece (zona fiind numită și "Mica Siberie"), verile fiind foarte scurte (2-3 luni pe an), cu temperaturi între 10°-32 °C în timpul zilei și 2°-15 °C pe timpul nopții, iar iernile lungi (5-6 luni pe an) și geroase, cu temperaturi frecvent sub -35 °C. Acest fenomen este cauzat de microclima specifică zonelor dintre munți înalți. În cazul Ciucului, este vorba de bazinul Ciucului de Mijloc - zona situată între Munții Ciucului și Munții Harghita. Iarna în acestă zonă aerul rece nu poate să fie dizlocat, rezultând suprapunerea unor straturi de aer rece. Aceeași cauză este și cea care duce la persistența ceții pe perioade lungi (uneori chiar 7-10 zile).

Demografie

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Miercurea Ciuc se ridică la 38.966 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 42.029 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt maghiari (78,55%), cu o minoritate de români (16,78%). Pentru 3,64% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt romano-catolici (70,82%), dar există și minorități de ortodocși (14,8%), reformați (7,25%) și unitarieni (1,86%). Pentru 3,75% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

[Meridian]

Timisoara

phpBB [video]

Timișoara este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2011, având 319.279 locuitori, era al treilea oraș ca populație din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. În graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”)

imișoara este situată în sud-estul Câmpiei Panonice (respectiv în sudul Câmpiei de Vest), în zona de divagare a râurilor Timiș și Bega. Apele celor două râuri au format aici un ținut foarte mlăștinos și frecvent inundat. Timișoara însă s-a dezvoltat într-unul din puținele locuri pe unde se puteau trece mlaștinile. Acestea au constituit pentru mult timp o autentică fortificație în jurul cetății, însă au favorizat și o atmosferă umedă și insalubră, precum și proliferarea epidemiilor de ciumă și holeră, care au menținut relativ scăzut numărul de locuitori și au împiedicat semnificativ dezvoltarea cetății. Cu timpul însă rețeaua hidrografică a zonei a fost desecată, îndiguită și deviată. În urma acestor lucrări râul Timiș a încetat să mai străbată orașul. Îmbunătățirea terenului a fost realizată în mod ireversibil prin construirea Canalului Bega începând cu 1728 și desecarea completă a mlaștinilor din împrejurimi. Totuși, terenul de pe raza orașului moștenește o pânza freatică aflată la o adâncime de numai 0,5 - 5 metri, factor care nu permite construirea edificiilor înalte.

Ora locală este ora oficială a României, și anume Ora Europei de Est.

Climă

La fel ca toată România, Timișoara are un climat temperat-continental. Temperatura medie anuală este de 11,1 °C (2006), cu influențe climatice ale maselor de aer submediteraneene (mase de aer cald care bat dinspre Marea Adriatică) și oceanice (mase de aer umed care provin dinspre Atlantic).

Istorie

Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi. Dar și de cumani, bulgari și valahi (români). La sfârșitul mileniul au urmat maghiarii.

Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, Regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea.

Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în 1212 sau în 1266. În 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. În momentul atestării sale acesta făcea parte din comitatul Timiș, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat cu centrul administrativ în „Urbis Morisena” (apoi Cenad), fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 și încorporat în regatul ungar.

Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș au devenit din ce în ce mai importante. Timișoara a primit un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care în urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal. În timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timișoara. Numirea lui Ioan Huniade în funcția de comite de Timiș, în 1440 marchează un capitol aparte din istoria Timișoarei. Iancu de Hunedoara a fost cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. El a transformat orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, după ce s-a mutat aici împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490.

Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au avut câteva victorii împotriva armatelor nobilimii, dar au fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroșit și ars de viu este marcat de statuia Sfintei Marii din Piața cu același nume a cartierului Iosefin. Totuși, ultimele ipoteze susțin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci, este mult mai probabil ca locul execuției să fie undeva în fața Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.
Ottoman timisoara1650.JPG

În 1552 o armată otomană de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Pașa atacă și cucerește cetatea,aparată de 2310 militari, transformând-o în capitală de vilayet otoman. Comandantul orașului, Stefan Losonczy, este capturat la 27 iulie 1552 și decapitat, după o rezistență eroică.

În castelul din cetate se va instala un guvernator denumit "vali" sau " beilerbei" (uneori cu rang de pașă sau chiar vizir). Primul valiu sau beilerbei al Timișoarei este numit Kasim pasa, zis Gazi Kasım pașa,fost beilerbei al Budei. Pentru aproape 200 de ani Timișoara se va afla sub dominație otomană, fiind sub control direct al sultanului și având un statut special, ca cel al orașelor Belgrad sau Buda. Cetatea cunoaște importante transformări; bisericile sunt transformate în moschei, numeroși musulmani se stabilesc aici, fortăreața se transformă în baza necesităților strategice otomane. Cu toate acestea, ocupația turcească a fost o perioadă de relativă pace, Timișoara fiind folosită de turci mai ales ca punct strategic de plecare pentru campaniile militare la nord-vest.

După repetate tentative, Eugeniu de Savoia cucerește cetatea în 1716, ea devenind oraș al Imperiului Habsburgic. În 1919 Banatul este împărțit între România, Serbia și o mică parte în Ungaria, iar în Timișoara se instaurează, pentru prima oară în istoria cetății, administrația românească.
Articol principal: Revoluția română din 1989.

Dupa incheirea dualismului Austro-Ungar pentru Timișoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic și demografic. Instituțiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanțuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timișoara era legată, prin Tisa și Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitau comunicarea cu importante orașe din vestul Europei. Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulație. În 1899 s-a introdus la Timișoara tramvaiul electric, acesta fiind al doilea ca vechime din România actuală.[2][3] În această perioadă se dezvoltă mult suburbiile cetății, unde există manufacturi și meșteșugari pricepuți.

Pentru că Timișoara își pierde importanța militară și era nevoie de o lărgire a spațiului, se decide defortificarea cetății. Astfel, sunt demolate rând pe rând vechile porți ale cetății, se construiesc bulevarde de legătură cu suburbiile iar acestea sunt înghițite rând pe rând de marele oraș.

Sfârșitul primului război mondial a văzut populația Timișoarei într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara. În aceeași zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale și se înființează un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani și unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorși la Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Banat,un stat ce urma să fie organizat urmând modelul elvețian și să înființeze Sfatul Poporului din Banat. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănățeană. În martie 1919 Otto Roth îi propune comandantului trupelor franceze Franchet d'Esperey, crearea unui Banat independent, sub protecția Franței. În 1919 Banatul a fost împărțit între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independență vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar și regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

În data de 16 decembrie 1989 la Timișoara s-a declanșat revoluția care avea să ducă la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu și a regimului comunist din România. Inițial s-a format o mișcare de protest împotriva mutării forțate a pastorului reformat László Tőkés. Atât enoriași cât și trecători s-au adunat în fața parohiei acestuia în semn de protest. La scurt timp însă, protestul s-a transformat într-unul împotriva întregului sistem și s-au scandat pentru prima dată lozinci anticomuniste. Mișcarea a luat rapid amploare și în centrul orașului s-au adunat zeci de mii de revoluționari. Pe 20 decembrie 1989, Timișoara a fost declarată primul oraș din România liber de comunism, în urma unor confruntări sângeroase soldate cu peste 1000 de morți și alte câteva mii de răniți. Aceste evenimente au dus la căderea regimului ceaușist o săptămână mai târziu. Schimbările care au avut loc la nivelul clasei politice au dus la noi proteste din partea timișorenilor, proteste ce au culminat cu redactarea controversatei Proclamații de la Timișoara, în martie 1990. Cerințele timișorenilor se sintetizau în punctul 8 al proclamației, prin care se cerea ca foștii activiști ai PCR să nu mai poată candida la funcții publice în stat. Acest punct însă nu a fost pus niciodată în aplicare.

[Meridian]

Iasi

phpBB [video]

Municipiul Iași (livresc Iașii, respectiv Târgu' Ieșilor; istoric Jassy sau Iassy) este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Iași au fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862 și capitala României între 1916-1918.

Conform datelor recensământului din anul 2011, municipiul Iași număra 290.442 de locuitori și era al patrulea oraș ca mărime din România. Zona Metropolitană Iași, care include 13 localități învecinate, avea o populație de aproximativ 400.000 de locuitori.

Iașii sunt centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60.000 de studenti trec pragul universitatilor din oras. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare.

Cea mai bogat documentată explicație este că numele orasului își are originea în Evul mediu timpuriu, de la poporul alanic al iașilor, dar istoricii protocroniști au altă teorie referitoare la originea numelui "Iași". Ei afirmă că numele provine de la un trib sarmat mult mai vechi: iazigii din Antichitate, menționați de Ovidiu ca "Ipse vides onerata ferox ut ducata „Iasyx”/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas" și "„Jazyges” et Colchi Metereaque turba Getaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis".

Atât iazigii cât și alanii (dintre care făceau parte iașii) erau două ramuri din cele trei ale sarmaților, a treia fiind roxolanii. Alanii (care erau creștinați) au dat în trecut Prutului denumirea de Alanus fluvius iar orașului Iași, Forum Philistinorum (posibil Târgul amatorilor de vin). De la această populație derivă forma la plural "Iașii" sau Târgu' Ieșilor. De asemenea, Moldova a fost numită și Alania la 1320 în harta lui Giovanni di Carignano. Gh. Ghibănescu a arătat în cartea sa că în 1238, Berke, fratele lui Batu han (conducătorul Hoardei de aur), zdrobește armata alanilor conduși de Caciar Ogala (lângă Marea de Azov)și determină exodul a aproape 10.000 de alani în Moldova. Alanii (iașii) se stabilesc în zona în care va fi menționat orașul Iași. După aproape 60 de ani, în 1299-1302, majoritatea alanilor părăsesc Moldova și trec în Imperiul Bizantin, conform unor date furnizate de bizantinul Nicefor Gregoras. Au mai trecut și alte triburi de alani prin Moldova dar s-au stabilit în final în Ungaria, împreună cu cumanii. Urmașii alanilor din Caucaz sunt ossetinii.

Un alt istoric a arătat că iasians (iașii) au format un popor care a trăit printre cumani și care a părăsit Caucazul după invazia mongolă terminată cu bătălia de la Kalka; de asemenea a arătat că Jasz este un cuvânt împrumutat din Slavonă. În limbile sanskrită și hindi, care au origine comună cu limba sarmaților, "yash" înseamnă "faimă".

O inscripție astăzi pierdută pe o bornă miliară romană descoperită în apropiere de Osijek, Croația în secolul al XVIII-lea menționează existența unui Jassiorum municipium. Numele maghiar al orașului (Jászvásár) înseamnă mot-a-mot "Piața (Târgul) jassilor"; numele vechi românesc, Târgu' Ieșilor (și forma alternativă Iașii), ar putea avea aceeași semnificație.

În Ungaria, iașii au lăsat delumirea de Jász unui comitat și mai multor localități ; pe de altă parte, sarmații erau arcași reputați, ori în limba maghiară "ijász" înseamnă tocmai "arcaș", de unde presupunerea că acest cuvânt s-ar trage tot de la iași.

În Cronica lui Nestor orașul apare menționat cu numele Askâi Torg.

Cercetările arheologice au dus descoperirea unor amfore romane în strada Ciurchi, în zona viilor din Copou și la câțiva km de Iași, la Holboca. De asemenea s-au descoperit monede imperiale romane lângă Dealul Cetățuia. La Valea Lupului (lângă Fabrica de antibiotice) s-au descoperit morminte sarmatice, vase dacice și obiecte de podoabă. Din perioada de trecere spre feudalism s-au identificat pe teritoriul Iașiului, 19 așezări cu resturi de locuire din sec. IV, neîntărite. Locuințele erau colibe de suprafață și bordeie. Din secolele VII-X s-au descoperit locuințe rectangulare prevăzute cu cuptoare în formă de potcoavă precum și numeroase unelte, piese de veșminte și podoabe, încadrate în cultura de tip Dridu. Din secolele X-XI s-a descoperit o ceramică cu elemente de tehnică și forme specifice Moldovei de nord.
determină exodul a aproape 10.000 de alani în Moldova. Alanii (iașii) se stabilesc în zona în care va fi menționat orașul Iași. Între 1299-1302, majoritatea alanilor părăsesc Moldova și trec în Imperiul Bizantin.

Din aceste date rezultă că Iașiul a fost în antichitate un sat care s-a dezvoltat ajungând prin secolele VII-X un mic târg cu locuințe dreptunghiulare care a crescut o dată cu venirea triburilor iașilor (alani) în secolul al XIII-lea. Târgul Iașilor a fost ocupat în timp de pecenegi, cumani, alani și tătari.

Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată.

În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat aici capitala Moldovei de la Suceava. În 1640, Vasile Lupu a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi. În 1643, prima carte tipărită în Moldova a apărut la Iași.

Orașul a fost incendiat de tătari în 1513, de otomani în 1538 și de ruși în 1686. În 1734, a fost afectat de o epidemie.

Prin Pacea de la Iași, cel de-al șaselea război ruso-turc a luat sfârșit în 1792. În 1822, turcii au luat cu asalt orașul, pentru a potoli revoluționarii greci ai Eteriei, conduși de Alexandru Ipsilanti.

Între 1565 și 1859, orașul a fost capitala Moldovei, apoi, între 1859 și 1862, atât Iași cât și București au fost capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. În 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București. Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În timpul primului război mondial, pentru doi ani, Iași a fost capitala României neocupate, după ce București a căzut în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. În noiembrie 1918, capitală a redevenit orașul București.

Al doilea război mondial a reprezentat o perioadă neagră în istoria ieșeană. La cinci zile de la intrarea României în război, Antonescu, secondat de autoritățile publice locale, a inițiat Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941 împotriva cetățenilor români de etnie evreiască. În conformitate cu datele prezentate de autoritățile române, în cele trei zile de pogrom, continuat cu victimele „trenului morții” au fost uciși 13.266 de evrei. Acest pogrom a fost unul dintre cele mai grave evenimente de acest fel din lume. Mormântul comun al victimelor pogromului de la cimitirul evreiesc din oraș este o mărturie veșnică a acestui masacru[necesită citare].

În mai 1944, orașul a fost scena unor lupte grele între armatele româno-germane și Armata roșie și o mare parte din zona istorică a orașului a fost distrusă. La 21 august 1944, Iașiul a fost ocupat de forțele sovietice.

În perioada postbelică orașul a continuat să se dezvolte, construindu-se noi cartiere și întreprinderi industriale. După căderea comunismului, orașul a rămas cel mai important centru cultural din afara arcului carpatic, după București.

Iașiul ar putea obține titlul de „oraș inițiator al Revoluției din decembrie 1989”,[necesită citare] prin ordonanță guvernamentală, în 14 decembrie '89 mai mulți ieșeni fiind arestați de securitate pentru că organizaseră o manifestație împotriva regimului comunist. Semnalul revoltei trebuia să fie dat de clopotele Mitropoliei. Planul revoluționarilor a fost însă aflat de Securitate. La momentul fixat, Piața Unirii era strict supravegheată de milițieni și securiști în civil, care au împiedicat orice manifestație, iar membrii Frontului Popular au fost arestați. Ei au fost eliberați câteva zile mai târziu, în 22 decembrie 1989.

[Meridian]

Ploiesti

phpBB [video]

Municipiul Ploiești este unul din orașele mari ale României, reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 km nord de București, pe coordonatele de 25°2'48" longitudine estică și 44°56'24" latitudine nordică. Suprafața actuală a Ploieștiului este de aproape 60 km². Se învecinează la nord cu comuna Blejoi, la sud cu comunele Bărcănești și Brazi, la vest cu comuna Târgșoru Vechi, la est cu comuna Bucov. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România.

Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de Transilvania și Moldova.

Este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere).

Istoric

Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din 1567, semnat de Domnul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Un moment crucial a fost alegerea Ploieștiului în 1597 de către Mihai Viteazul ca bază pentru operațiuni militare și a ridicat satul de moșneni la rangul de târg domnesc. Sprijinit de domnie, Ploieștii se dezvoltă continuu pe parcursul sec. XVII (este sediu al căpitanului de Ploiești), devenind un important centru urban al țării. Ridicarea sa a provocat decăderea unui alt oraș aflat în apropiere, Târgșor, ce va deveni un simplu sat. În august 1870 aici a fost proclamată, pentru o zi, Republica de la Ploiești.

Până la instaurarea regimului comunist în România a purtat numele de „Ploești” și a fost reședința județului Prahova (interbelic).

La 1 august 1943 și în vara anului 1944, Ploieștiul a suferit efectele bombardamentelor aeriene ale forțelor anglo-americane, care au pricinuit distrugeri grave. După 1944, în cadrul transformărilor sociale și economice sub regimul comunist, importanța orașului a scăzut. După 1990 cunoaște din nou un avânt economic și cultural.

Geografie

Orașul Ploiești este traversat de meridianul 25°E (în partea sa de vest) și de paralela 44°55’N (în partea de sud). Paralela 45°N trece prin comunele suburbane Păulești, Blejoi și Bucov. Municipiul ocupă o suprafață de peste 60 km2, din care 35 km2 reprezintă comunele suburbane.

Ploieștiul se găsește între două mari râuri, primul dintre ele, Prahova, spre sud-vest, atingând ușor municipiul prin comuna suburbană Brazi, iar cel de-al doilea, Teleajenul, spre nord și est, străbătându-l prin comunele suburbane Blejoi, Bucov, Berceni. Orașul este așezat pe râul Dâmbu, care izvorăște în zona de dealuri a orașului Băicoi, trece prin oraș și prin două comune suburbane și apoi prin comuna Râfov, unde se varsă în Teleajen. Dâmbu are astăzi apa puțină; este canalizat pe aproape toată partea ploieșteană a traseului său, în el deversându-se, la ieșirea din oraș, sistemul de canalizare al acestuia.

Clima

Temperatura medie anuală este de 10,5 °C, iar valorile minime și maxime înregistrate în secolul nostru au fost de -30 °C la 25 ianuarie 1942 și respectiv de 43 °C la 19 iulie 2007.[necesită citare] În medie, pe an sunt 17 zile geroase, 26 reci, 99 calde, 30 tropicale, restul fiind zile cu o temperatură moderată.

Cantitatea medie multianuală de precipitații este de 600 mm, cu 30–40 mm în ianuarie și 88 mm în luna iunie. Anul cel mai ploios a fost 1901, cu 963,9 mm, iar cel mai secetos 1930, cu 305,3 mm. Pe an, sunt în medie 104 zile cu precipitații lichide, 26 cu ninsoare, 112 cu cer senin, 131 cu cer noros și 122 cu cer acoperit.

Orașul se află sub influența predominantă a vânturilor de nord-est (40 %) și de sud-est (23 %), cu o viteză medie de 3,1 m/sec. În medie, sunt 11 zile pe an cu vânt cu viteză de peste 11 m/s și numai 2 zile cu vânt de peste 16 m/s. Presiunea atmosferică este de 748,2 mm.
Relieful și vegetația

Altitudinea medie a așezării este de 150 m, orașul fiind deci plasat într-o zonă de câmpie. Aspectul solului și subsolului este determinat de așezarea sa pe structurile vechiului con de dejecție al râului Prahova, ce trece prin albia situata în prezent la circa 25 km - vest și de vecinătatea râului Teleajen (latura de est), cu afluentul sau, pârâul Dâmbu, care străbate cartierele din nord-est.

Vegetația de odinioară a Ploieștiului a fost aceea a unei păduri de câmpie, în care predomina stejarul pedunculat (Quercus robur), alături de alte varietăți de stejar și gorun. Resturi din pădurea de altădată s-au mai păstrat până târziu și chiar în prezent mai există, ca arbori ocrotiți, doi stejari bătrâni, la Ghighiu, dincolo de marginea de sud a orașului.

În prezent vegetația este cea specifică marilor aglomerări urbane, formată îndeosebi din esențe ornamentale și de aliniament, plantații de castani, plopi și salcâm, spațiile verzi și parcurile fiind destul de restrânse (zona bulevardului, parcul de la Sala Sporturilor, parcul din nordul orașului, parcul „Mihai Viteazul”, parcul de la Bariera Bucov). Acestea ocupa numai 85,5 ha, revenind, în medie, 3,2 mp. pe locuitor.

Pe raza orașului pot fi văzute și câteva exemplare de arbori endemici, aclimatizați în timp, care se află sub ocrotirea legii, printre care și „arborele mamut” secular - sequoia dendron giganteum - din curtea Muzeului Memorial „Paul Constantinescu” (str. Nicolae Bălcescu nr. 15), smochini, dar și câteva exemplare de stejari seculari, amintind de Codrii Vlăsiei. În vechile cartiere, cu case „pe pământ”, locuitorii continuă să planteze pomi fructiferi (vișinul, cireșul, mărul, nucul etc.) și să cultive legume și flori.

Demografie

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Ploiești se ridică la 209.945 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 232.527 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (90,64%), cu o minoritate de romi (2,4%). Pentru 6,65% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (90,7%). Pentru 6,7% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Evoluție istorică

Populația orașului a crescut într-un ritm foarte rapid, explicabil prin dezvoltarea intensă a economiei sale. În 1810, în condițiile ocupației străine, ale încleștării în lupta cu boierii Muruzești, erau 2024 de locuitori, în 1837 erau 3000 de locuitori, imediat după unire (1859) 26.468, iar în 1884 erau 32.000 de locuitori. Comparând datele pe care ni le oferă recensămintele științifice organizate din 1899 (45.107 locuitori), 1912 (56.460) și 1930 (79.149), constatăm că sporul populației Ploieștiului a fost mai rapid decât al tuturor orașelor mari din țară, cu excepția Bucureștiului și a Constanței, lucru explicabil, de altfel, prin extinderea extracției de petrol. Cu toate pierderile și disparițiile pricinuite de cel de-al doilea război mondial și anume de bombardamente, populația Ploieștiului s-a refăcut rapid, înregistrând 95.632 de locuitori în ianuarie 1948.

[Meridian]

Suceava

phpBB [video]

Suceava este reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava (România).

Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale Moldovei. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între 1774–1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei).


Municipiul Suceava se află în extremitatea nord-estică a României, în Podișul Sucevei, subdiviziune a Podișului Moldovei, la o altitudine medie de 325 metri. Localitatea se găsește la intersecția drumurilor europene E85 și E58, la distanțele de 432 km pe șosea și 450 km pe calea ferată de capitala țării, București.

Municipiul Suceava este reședința și totodată cel mai mare centru urban al județului cu același nume, fiind localizat în partea central-estică a sa. Localitatea a fost declarată municipiu în anul 1968, fiind cel mai vechi municipiu dintre cele cinci care se găsesc pe teritoriul județului Suceava: Suceava (1968), Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc (1995) și Vatra Dornei (2000). De asemenea, Suceava reprezintă de departe principalul centru economic, social, politic și cultural al județului.

Orașul (cu excepția cartierului Burdujeni) se află în regiunea istorică Bucovina, fiind localitate de frontieră austro-ungară și al doilea centru urban al Bucovinei ca mărime și importanță după capitala Cernăuți.

Localitatea este situată pe cursul râului Suceava, afluent de dreapta al Siretului, la distanța de 21 km de vărsarea în Siret (lângă orașul Liteni) și 149 km de locul de izvorâre (Masivul Lucina din Obcina Mestecănișului). Râul separă vechiul oraș Suceava de cartierele suburbane Burdujeni și Ițcani și a determinat în timp configurația neobișnuită a reliefului urban al Sucevei, care include zone de deal (cu platouri și versanți), zone de luncă și două crânguri: Zamca și Șipote – ambele localizate în granițele orașului.

Teritoriul județului Suceava aparține în întregime bazinului hidrografic al Siretului. Râul Suceava, principala apă curgătoare din perimetrul municipiului cu același nume, creează în dreptul orașului o albie largă, un culoar de 1,5 km lățime, în cea mai mare parte neinundabil, ca urmare a măsurilor de îndiguire și protejare a întregului spațiu afectat zonei industriale și de agrement. De-a lungul timpului, râul Suceava a suferit deplasări succesive către sud și sud-vest, lăsând în partea opusă vechi albii sub formă de terase.

Un rol important atât în evoluția văii principale, cât și a celor afluente l-au avut procesele geomorfologice de modelare a versanțiior. Râul Suceava primește pe partea dreaptă pâraiele Șcheia și Târgului, cu versanți asimetrici, iar pe stânga Mitocu, Bogdana și Morii. Apele stătătoare, sunt, în general, puțin răspândite, ele fiind recente creații artificiale (lacul de acumulare de la Dragomirna, iazurile de la Fetești, Moara, Bunești sau Siminicea).
Geologie

În fundamentul orașului, la adâncimea de 1500 metri, se găsește scufundată marea unitate geostructurală a Platformei Ruse, acoperită de depozite sedimentare necutate, de vârstă paleozoică, mezozoică și terțiară, cele mai noi straturi care alcătuiesc relieful actual fiind de vârstă sarmatică și cuaternară.

Structurile depozitelor sarmatice (gresii și calcare oolitice) reflectă regimul de platformă. Straturile sunt necutate, cu o ușoară înclinare sub 1° de la nord-vest către sud-est. În zona vetrei orașului relieful este și mai nou, el fiind în întregime de vârstă cuaternară.

Râul Suceava a constituit agentul principal de modelare al reliefului. Structura geologică de platformă se reflectă în mod evident în relief prin formarea de creste, văi subsecvente (Șcheia, Târgului), văi cu caracter reconsecvent (Suceava) și prin platouri și coline cu caracter structural (zona Cetatea Zamca, zona Cetatea de Scaun a Sucevei) și cu aspect etajat.
Soluri

Solurile din raza orașului intră, în general, în categoria celor de silvostepă, solurile cernoziomice levigate fiind specifice zonei. Aceste soluri par o formă relictă, corespunzătoare unei epoci mai secetoase din trecut, dat fiind faptul că sunt soluri tipice de silvostepă. Ele sunt cele mai fertile soluri din zonă, folosite la cultura cartofului, sfeclei de zahăr și a cerealelor.

Pe terasele superioare ale Sucevei se găsesc soluri cenușii de pădure, cu o fertilitate mai scăzută. În lunca Sucevei există soluri aluvionare, formate din depozite fluviale de pietriș și nisip, utilizate, în parte, pentru cultura legumelor și a cartofului.
Climă

Din punct de vedere climatic municipiul Suceava se găsește în zona climatului temperat-continental de dealuri. Există anumite caracteristici ale mediului înconjurător care influențează clima orașului, precum:

- altitudinea, gradul de fragmentare și de orientare a versanților etc.
- peisajul urban, alcătuit din blocuri cu încălzire centrală, străzi pavate, unități industriale etc. Acestea au determinat existența unor deosebiri microclimatice între diferite puncte ale orașului (centru, Obcini, zona Ițcani-Gară, zona Mănăstirii Zamca, zonele Burdujeni-combinat, Burdujeni-Centru și Burdujeni-Sat).

Evoluția vegetației confirmă și ea existența deosebirilor microclimatice dintre diferitele zone ale orașului, diferența de producere a fenofazelor fiind de:

- două până la trei zile, între centru și zona Zamca;
- trei până la cinci zile, între centru și Șcheia;
- două zile, între centru și dealul Cetății.

Floră

În împrejurimile orașului se găsește atât vegetație specifică zonei dealurilor, cât și cea caracteristică zonei de luncă. Suceava și teritoriul înconjurător aparțin în întregime zonei pădurilor de foioase care, mult reduse în decursul vremurilor, au căpătat un aspect discontinuu. În prezent, din vechiul codru au rămas împădurite doar masivul Dragomirna și dealul Ciungilor-Ilișești.

Subarboretul acestor păduri este format din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), măceș (Rosa canina), sânger (Cornus sanguinea), corn (Cornus mas), alun sălbatic (Corylus colurna), soc (Sambucus nigra) etc. Răspândirea în trecut a pădurilor este atestată și de o serie de fitonime ca: Dumbrăveni, Ipotești, Lisaura, Plopeni, Salcea, Tișăuți și altele.

Vegetația de luncă a Sucevei cuprinde plante hidrofile lemnoase (salcie, răchită, plop, arin) și ierboase (rogoz, pipirig, izmă, piciorul cocoșului etc). Pe teritoriul municipiului și în împrejurimi se găsesc și plante rare, veritabile monumente ale naturii, ocrotite de lege. Astfel, la circa 9 km de oraș și la 1 km lateral de drumul european E85 se află rezervația floristică Ponoare unde există dediței (Pulsatilla patens și Pulsatilla montana), rușcuța de primăvară (Adonis vernalis), frăsinei (Dictamnus albus), stânjenei (Iris coespitosa și Iris sibirica), bulbuci (Trolius europaeus) etc.

Tot în apropiere de Suceava, la 6 km de oraș, pe teritoriul comunei Moara, se află rezervația floristică de la Frumoasa, mai mică decât cea de la Ponoare, cu specii asemănătoare, dar și cu alte plante rare, printre care vinețelele (Centaurea marclialliana).

În Parcul Profesor Ioan Nemeș din centrul orașului, langă Muzeul de Științele Naturii, se află un exemplar de fag roșu (Fagus sylvatica v. antropurpurea).

Pătura erbacee specifică zonei cuprinde în special pirul (Agropyron brandzae) și iarba grasă (Portulaca oleracea). De asemenea, se bucură de condiții bune de dezvoltare cerealele, plantele tehnice și legumele. În lunca Sucevei există o zonă cu sere, care ocupă o suprafață destul de însemnată, iar pe versanții dealurilor din împrejurimi se află de livezi cu pomi fructiferi.
Faună

Diversitatea condițiilor fizico-geografice din zonă se reflectă și în cadrul lumii animale prin varietatea de mamifere, mai ales ierbivore, precum și prin numeroasele păsări.

În pădurea de la Pătrăuți trăiește o colonie de cerbi (Cervus elaphus), iar în cea de la Mihoveni sunt mulți fazani (Phasianus colchicus). Interes cinegetic în zonă mai prezintă iepurele (Lepus europaeus), căprioara (Capreolus capreolus), vulpea (Canis vulpes) și mistrețul (Sus scrofa), care populează pădurile din apropiere.

Dintre păsări predomină grangurul (Oriolus oriolus), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) și sitarul (Scolopax rusticola).

Apele din zonă sunt populate cu mreană (Barbus jluviatilis), clean (Leuciscus cephalus), lipan (Thymolus thymolus), scobar (Chonarostoma nasus) și crap (Cyprinus carpio).

Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane.

În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în 1388, Suceava este menționată drept capitală a Moldovei.

Începând cu domnia lui Petru I Mușat (circa 1375–1391), Cetatea Sucevei a devenit principala cetate de scaun a Țării Moldovei, această funcție îndeplinind-o și în vremea lui Aron Vodă (1592–1595), Ștefan Răzvan (1595) și a Movileștilor. Odată cu Alexandru Lăpușneanu, reședința domnească s-a mutat la Iași.

Lângă oraș s-au aflat două cetăți, una mai veche la Șcheia, alta puțin mai nouă, ce se vede și astăzi. Între cele două s-a dezvoltat, încă din prima parte a secolului al XIV-lea, orașul. Cetatea Șcheia, una dintre cele mai vechi cetăți din Moldova, dar cu o existență scurtă, a fost dărâmată în timpul lui domniei lui Alexandru cel Bun. Cetatea de Scaun a Sucevei a avut timp de trei secole un rol important în viața politică a Moldovei.

În evul mediu, orașul era populat cu români, dar și cu germani, maghiari și armeni, ultimii având dreptul de a-și alege un șoltuz propriu (ce purta numele de "voit").

Din Suceava, Alexandru cel Bun a condus țara timp de 32 de ani, mărind cetatea și întărindu-i zidurile. În 1401, aici s-a stabilit și Mitropolia Moldovei.

În 1408, Alexandru cel Bun acorda privilegii negustorilor lioveni, iar orașul Suceava era menționat ca unul dintre locurile de depozitare a postavului, precum și a unor mărfuri de export ale Moldovei.

Epoca de apogeu avea sa fie însă în timpul lui domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504). În vara anului 1476, Mahomed al II-lea Cuceritorul și-a încercat norocul sub zidurile cetății, dar dârza rezistență a moldovenilor i-a frânt voința victoriei și l-a silit să se retragă în mod rușinos. Ștefan făcuse din Suceava un fel de creier al sistemului său de apărare. În 1497, 21 de zile și nopți în șir, tunurile leșilor au bătut în ziduri, dar acestea au rămas neclintite. Niciodată cetatea n-a fost cucerită prin forța armelor.

La 21 mai 1600, oastea lui Mihai Viteazul intră fără luptă în cetate, iar la 26 mai Ioan Capturi, noul pârcălab al Sucevei, jură credință marelui voievod care se intitula "domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei." Suceava primește oștile marelui voievod Mihai. Apoi, asupra orașului s-au așezat însă vremuri grele, localitatea intrând tot mai mult în anonimat.

În 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768–1774), Austria a primit o parte din teritoriul Moldovei, în care se afla și Suceava (granița cu România trecea chiar pe la sud-est de oraș).

Timp de un secol și jumătate acest teritoriu a făcut parte din Imperiul Habsburgic, primind numele de Bucovina. Suceava a fost al doilea oraș ca mărime și ca importanță al Bucovinei, după capitala Cernăuți. De asemenea, până în 1918, Suceava a fost localitate de frontieră austro-ungară.

După izbucnirea primului război mondial, foarte mulți bucovineni au fugit în Moldova și s-au înrolat în armata română.