Fapt divers

[zmeura]

Poate ați auzit că mîine va fi o eclipsă totală de Soare. Bine, e totală în insulele Ferroe și în arhipelagul Svalbard, și nu știu cîți mă citesc de pe acolo (aș paria pe zero), la noi va fi doar parțială. Ce aproape sigur n-ați auzit este că eclipsa asta va fi ultima eclipsă de soare totală vizibilă din Europa pînă pe 12 august 2026. Așa că dacă ați ratat-o pe cea din 1999 și nu stați grozav cu plimbările… tot n-am ce să vă fac, e mai greu să ajungeți pînă mîine dimineață în insulele Feroe.
Dar, orișicît! Dacă trăiți prin nordul Europei, aveți șansa să prindeți o eclipsă parțială masivă, dar la noi va fi doar cam așa:



Continuarea aici http://www.sciencefriction.ro/2015/03/1 ... e-aveeeem/

PS: Tot mîine, 20 martie, este și echinocțiul de primăvară, ziua egală cu noaptea.

[zmeura]

* Săptămîna trecută, NASA tocmai a anunțat rezultate pozitive la testarea unui motor. Mare brînză! Păi, da, e uriașă brînza, pentru că motorul ăsta nu are nici un fel de combustibil extern. Doar ia energie și o convertește în radiații electromagnetice. Și dacă ar fi numai NASA, ar mai fi cum ar fi, n-ar fi nici prima, nici ultima eroare din știință. Dar se pare că și chinezii au testat un motoraș similar, care cică a dezvoltat suficient de mult impuls cît să poată fi folosit în dirijarea sateliților. Deja sînt trei testări separate ale acestui motor, căruia i se spune EmDrive. Bine, NASA a testat o variantă, numită motor Cannae, și a obținut doar niște miimi din impulsul obținut de chinezi, dar ideea e că, aparent, un motor pe bază de rezonanța microundelor într-o cavitate generează impuls. Aparent violînd legea conservării impulsului, și asta îi cam năucește pe savanți. Oricum, inventatorii motoarelor susțin că, de fapt, microundele ar interacționa cu plasma formată de particulele virtuale din vid. Sună complicat, pentru că este, și sună SF, pentru că pare. Așa că s-o mai lăsăm puțin în cercetare. Dar dacă motorul ăsta chiar funcționează, Star Trek e cu un pas mai aproape.

* Și dacă tot vorbim de Star Trek, energie și microunde, aflați că japonezii tocmai au reușit să transmită 1,8 kilowați prin aer, cu ajutorul microundelor, la 55 de metri. Pare puțin, dar nu e. Este primul pas din călătoria care va ajunge, la un moment dat, să ne livreze energie din spațiu, unde niște sateliți cu uriașe fotocelule vor culege lumina Soarelui și o vor transforma în energie.

* Dar destul cu spațiul, să mai vorbim și despre timp. Timpul vostru, care, în loc să fie petrecut la sală, ar putea fi petrecut mai plăcut, cu ajutorul vinului roșu. Da, da, niște cercetători canadieni au studiat problema și au tras concluzia că resveratrolul din vin are același efect ca și exercițiul fizic intens. E drept, studiul s-a făcut pe șoareci, deocamdată, dar pariez că vor fi destui voluntari pentru testele pe oameni.

* Și tot cu exerciții la sală (mă rog, fără ele), și tot cu șoareci: la University of Southern California s-a descoperit un nou hormon care luptă împotriva îngrășării cauzate de o dietă cu multe grăsimi. Este vorba despre un hormon care lucrează la nivelul țesutului muscular, unde reface sensibilitatea la insulină, deci contraatacă efectele rezistenței la insulină induse de dietă și de vîrstă. N-are sens să intrăm în detalii, pentru că sînt complicate, dar ideea este că există o substanță pe care o poți lua și nu mai trebuie să mergi la sală după sărbătorile de iarnă. Combinați-o cu vinul roșu și veți fi mîndrul proprietar al unui corp de invidiat, cu efort minim și chiar cu efecte plăcute (la vinul roșu mă refer). E drept, și aici s-a lucrat doar pe șoareci, dar hei, viitorul e aproape! Și, în plus față de utilitatea majoră de mai sus, s-ar putea să-i ajute dramatic pe bolnavii de diabet. Dar asta e doar așa, un bonus.

* Mai am o știre despre oameni și șoareci: cercetătorii francezi (da, există și așa ceva) au reușit să implanteze amintiri false în mințile unor șoricei care dormeau. Wow! Deși se văd, în zare, beneficii legate de toate afecțiunile umane care implică memoria, eu nu mă pot gîndi decît la scenarii gen Total Recall sau Matrix. Am impresia că am ajuns să consum prea mult SF.

Bineînţeles Caţavencii http://www.catavencii.ro/ce-mai-fac-cercetatorii/

[zmeura]

Vine, vine priimăvaraaa! Doar că e mai scurtă.

Și nu din cauză că încă e urît afară, deși ne apropiem de sfîrșitul lui martie. Nu, e chestie de astronomie, iar asta e nițel diferit de primăvara noastră tradițională, care începe la 1 martie și se termină pe 31 mai. În astronomie, lucrurile sînt altfel.

Totul pleacă de la definiția începutului verii: cînd axa polară este îndreptată spre Soare.



Se cheamă solstițiu de vară și este ziua cea mai lungă în emisfera nordică. Iarna începe exact în partea opusă, cînd axa polilor este îndreptată “cu spatele” la Soare. Ăla e solstițiul de iarnă, ziua cea mai scurtă (tot pentru noi, în nord, în emisfera sudică e exact pe dos). Între ele există două puncte în care ziua e egală cu noaptea pe tot globul. Se cheamă echinocții, și cu ele încep primăvara și toamna.

Echinocțiul de primăvară tocmai a fost sîmbătă dimineață. Deci a început, oficial, primăvara. Doar că este cu 30 de secunde mai scurtă decît anul trecut. De ce se întîmplă asta?

Păi, în primul rînd din cauză că axa polilor nu este fixă, tot timpul mereu spre Steaua Polară. De-a lungul timpului, foarte încet, ea se îndreaptă și spre alte stele. Ca un titirez pus la învîrtit, care n-o să stea “în picioare” perfect, axa lui va descrie un cerc. Acum cinci mii de ani, de exemplu, steaua în jurul căreia se învîrtea bolta nu era Polaris, ci steaua Thuban din constelația Dragonul. Ei, și pe măsură ce Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, și axa lui oscilează. Astfel că momentele în care axa polară este îndreptată spre Soare sau în partea opusă (deci momentele solstițiilor) nu sînt spațiate egal în timp, tot la șase luni. Perioadele dintre ele variază cîte puțin.

Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, se mai întîmplă o agerime. Și anume, orbita Terrei nu este un cerc perfect în jurul Soarelui. Dacă ar fi așa, viteza oriunde pe orbită ar fi constantă. Dar orbita Terrei este, de fapt, o elipsă, iar Soarele este într-unul dintre focarele ei.



Orbita asta eliptică are o proprietate: cînd Pămîntul este cel mai aproape de Soare (la periheliu), el călătorește cel mai repede, iar cînd e cel mai departe (la afeliu), merge cel mai încet pe orbită. Ceea ce înseamnă că anotimpul în care Pămîntul trece pe la periheliu curge mai repede decît anotimpul în care trecem prin afeliu. Iar periheliul este, în prezent, pe 4 ianuarie. Dar și aici se întîmplă o mișcare a orbitei, astfel încît periheliul ăsta o ia spre primăvară. Cu alte cuvinte, acum iarna este mai scurtă, iar vara mai lungă. Și, din cauza efectelor ăstora două, vara se lungește, luînd timp de la primăvară, iar iarna se scurtează, “donînd” niște timp toamnei.

Așa se face că, anul ăsta, vara are 93,65 de zile, primăvara 92,76, toamna are 89,84 de zile, iar iarna doar 88,99. Iar la anul primăvara va fi puțin mai scurtă. Și tot așa, astfel că în anul 8680 primăvara va fi cea mai scurtă, cu 88,5 zile. Dar nu vă impacientați, dup-aia începe să crească la loc. Pînă atunci, eu zic să ieșim afară, să ne bucurăm de primăvară, că, uite, e tot mai scurtă.

http://www.catavencii.ro/vine-vine-prii ... ai-scurta/

[zmeura]

Pe la începutul anului a fost publicat un articol în Science de către Johan Rockström, director la Stockholm Resilience Center și profesor de managementul resurselor naturale. În articolul publicat, Rockström susținea (cu dovezi, că așa fac oamenii de știință) că omenirea a depășit patru dintre cele nouă limite între care planeta noastră poate susține viața. De altfel, o conferință similară cu articolul ăsta a avut omul nostru în cadrul TED. Găsiți o expunere mai amplă, dar și link către conferință, aici http://ideas.ted.com/the-9-limits-of-ou ... 4-of-them/ , dar foarte pe scurt vă raportez eu.

Rockström și alți 17 coautori au identificat acele limite care condiționează reziliența ecosistemului. Ideea este în felul următor: Pămîntul are multe stări stabile și o capacitate destul de mare de feedback negativ. Adică scos puțin dintr-o stare de echilibru, el are tendința și capacitatea de a reveni în acea stare. Asta numim reziliență. Ca să înțelegeți mai ușor conceptul, imaginați-vă o vale mică și, separată de un delușor, o vale mai adîncă. Pînă acum Pămîntul se afla în prima dintre ele. Mișcat puțin, ar fi căzut la loc pe fundul văii. Problema este că dacă prea mulți parametri se modifică, reziliența asta se reduce și feedback-ul negativ dispare: ca și cum prima vale s-ar aplatiza și doar un brînci mic poate împinge Terra în valea mai adîncă, deși aparent lucrurile sînt în ordine. Înainte de micul brînci. Se poate argumenta că sîntem foarte aproape exact de o astfel de situație. Există, cum spuneam, nouă limite care determină reziliența Terrei. Iar noi am depășit patru dintre ele: concentrația de CO2 a depășit 400 părți pe milion (limita identificată de cercetători este de 350 ppm) și crește prea repede, dispar prea multe specii prea repede, adăugăm prea mult azot (ca îngrășămînt) în natură și despădurim prea sălbatic. Încă două limite sînt testate în zilele noastre: emisia de aerosoli în atmosferă și gradul de pierdere a stratului de ozon. Alte două limite sînt departe de noi (consumul de apă dulce și acidificarea oceanelor, din păcate ambele corelate cu nivelul de dioxid de carbon din atmosferă). Iar ultimul factor este încă necuantificat: cantitatea de poluanți organici, materiale radioactive, nanomateriale, mase plastice și alte materiale create de om și aruncate în natură. Este neclar cînd se supără planeta din cauza asta.

Mulți cercetători susțin, deja, că am ieșit din holocen și am intrat într-o bravă lume nouă, antropocen – era din istoria omenirii în care noi sîntem factorul principal de modelare a Terrei. Toate graficele parametrilor de interes pentru supraviețuirea omenirii o iau razna pe la jumătatea anilor ’50. Celebra “crosă de hochei” – graficul care arată cum în anii ’50 cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă a explodat, literalmente – arată la fel și pentru temperatura medie a emisferei nordice, concentrația atmosferică de N2O, de CH4, cantitatea de ozon pierdut, gradul de exploatare a zonelor de pescuit, fluxul de azot în zonele de coastă, suprafața de pădure tropicală (și nu numai) distrusă, numărul de specii dispărute.

E drept, este posibil să supraviețuim și în afara limitelor, dar de ce să încercăm? Nu mai bine încercăm noi să ne menținem în zona asta în care Terra este încă prietenoasă cu noi? Discuția, aici, nu este despre încălzirea globală, dacă o provocăm noi sau nu. Asta este doar una dintre limite. Mai sînt altele opt, iar noi alergăm spre prea multe dintre aceste limite. De fapt, asta e problema. Și, dacă înțelegem asta, am putea, cumva, găsi și o cale să îndreptăm lucrurile. Pînă nu este prea tîrziu.

http://www.catavencii.ro/complicata-lume-noua/

[zmeura]

Știți că, zilele trecute, Putin a sărbătorit cu mult fast victoria în Marele Război de Eliberare a Patriei pînă la Berlin (noroc cu americanii, că ar fi fost pînă la Atlantic). Poate mai puțini știu că rușii consideră al doilea război mondial ca început pe 22 iunie ‘41 și încheiat pe 9 mai ’45. Deși, imediat după invadarea Poloniei în ’39 de către nemți, rușii au invadat cealaltă jumătate de Polonie, Țările Baltice, Moldova și au încercat și cu Finlanda, însă nu le-a mers. Iar după 9 mai, războiul a mai durat încă vreo patru luni, pînă ce au dat americanii cu cele două bombe la Hiroshima și Nagasaki.

Și, de fapt, aici voiam să ajung, la ce-a urmat după cele două. Pentru că sfîrșitul celui de-al doilea război mondial n-a însemnat decît începutul Războiului Rece și al nebuniei cu armele atomice/nucleare. Și încordarea mușchilor americani și ruși a atins un punct culminant pe 30 octombrie 1961, la doar șase luni după zborul epocal al lui Iuri Gagarin. Atunci, URSS a detonat cea mai mare bombă creată de om, Big Ivan, deși toată lumea o știe drept bomba Țar, pentru că a fost un fel de țar al bombelor.

Dar hai să vă povestesc puțin despre Big Ivan: a fost de 1.400 de ori mai mare decît bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Ba, încă, dacă iei toate exploziile din al doilea război și le înmulțești cu zece, ajungi la puterea dezlănțuită de Big Ivan.



Globul de foc a avut o rază de trei kilometri, iar ciuperca atomică s-a ridicat în atmosferă 64 de kilometri. Sau, ca să punem lucrurile în perspectivă, de șapte ori cît Everest. Lumina exploziei s-a văzut la peste 1.000 de kilometri. Bomba a generat un cutremur de gradul 5 pe scala Richter, iar unda de șoc a făcut ocolul Pămîntului de trei ori. Suflul exploziei a spart geamuri în Finlanda și Norvegia, la peste 900 de kilometri depărtare. Iar la 100 de kilometri puteai păți arsuri de gradul trei.

Și fiți atenți: asta a fost jumătate din puterea de care Țarul era capabil. De fapt, bomba ar fi generat prea multe resturi radioactive dacă se mergea pe designul inițial. Prea multe, adică vreo 25% din tot ce căzuse pînă atunci de la Hiroshima. Așa că, în loc de niște componente din uraniu, s-a folosit plumb. Asta a tăiat puterea detonării la jumătate, 57 în loc de 100 de megatone, și a eliminat 97% din reziduurile radioactive. Deci Țarul a fost cea mai mare și cea mai curată bombă nucleară detonată în istorie.

De ce vă spun toate astea? Habar n-am, m-am gîndit că poate ați vrea să știți. Apropo de ce zicea Putin despre colapsul URSS cum că ar fi fost “cea mai mare catastrofă geostrategică a secolului XX”. Deși eu aș fi zis că formarea URSS deține această onoare.

[zmeura]

Omenirea o să primească o secundă în plus pe 30 iunie, aceasta fiind adăugată în dispozitivele care măsoară timpul universal pentru a compensa încetinirea vitezei de rotaţie a Terrei în jurul propriei axe.

Întrucât Terra are nevoie de o secundă în plus faţă de anul 2008 pentru a efectua o rotaţie completă, aceasta va trebui să fie adăugată în dispozitivele de măsurare a timpului.

Astfel, pe 30 iunie, la ora 23: 59 de minute, omenirea va primi o secundă suplimentară. Nu va fi însă pentru prima dată când acest lucru se va petrece. Din 1972, oamenii au primit 24 de astfel de secunde-bonus. Cele mai recente au fost adăugate timpului universal în 2005 şi în 2008.

Aceasta este o consecinţă a încetinirii rotaţiei Terrei sub efectul disipării energiei terestre prin intermediul fenomenului mareelor. Începând din 1967, timpul universal, cel afişat de ceasuri şi computere, nu mai este conectat la rotaţia terestră şi la astre, ci este calculat în funcţie de radiaţiile izotopului de cesiu 133. Dintr-o dată, a apărut astfel o diferenţă între timpul universal şi rotaţia terestră. Întrucât încetinirea rotaţiei Terrei în jurul propriei axe este de o secundă, faţă de anul 2008, acea secundă va trebui adăugată dispozitivelor care afişează ora exactă. Dacă această corecţie nu ar fi realizată din când în când, atunci ziua şi noaptea vor ajunge să fie "inversate" (din punct de vedere orar) peste 6.000 de ani.

Serviciul internaţional de monitorizare a rotaţiei terestre şi a sistemelor de referinţă, amenajat la Observatorul din Paris, reprezintă organismul responsabil cu previzionarea şi anunţarea acestor secunde intercalate. Totuşi, luarea în calcul a secundelor suplimentare nu a fost pe deplin rezolvată şi standardizată de sistemele informatice, din cauza imposibilităţii de a prevedea apariţia lor.

[zmeura]

Never say „Never“

Arthur C. Clarke a fost un mare scriitor de SF. Dacă nu știați asta, să vă fie rușine, puneți mîna pe carte: Odiseea spațială 2001. Dar Clarke a fost și om de știință. Dacă vreodată v-ați rătăcit și v-a scos GPS-ul din budă, să știți că-i datorați o bere omului: el a inventat sateliții geostaționari, fără de care tehnologia GPS nu ar fi posibilă. Și tot el este creatorul celor trei legi ale predicției, dintre care azi vă povestesc de prima: „Cînd un om de știință faimos, dar bătrîn spune că ceva este posibil, are aproape întotdeauna dreptate. Cînd afirmă că ceva este imposibil, cel mai probabil greșește“. Lista este lungă, dar prestigioasă. Și nu doar cu oameni de știință.

„Nu există nici cel mai mic indiciu că am putea obține vreodată energie nucleară. Asta ar însemna că am putea sparge atomul la discreție.“ – Albert Einstein, 1932.
„Nu văd nici un motiv serios pentru care ideile din această carte ar șoca sensibilitățile religioase ale oamenilor.“ – Charles Darwin, despre Originea speciilor, 1869.
„Radioul n-are nici un viitor. Mașinile de zbor mai grele ca aerul sînt imposibile. Razele X se vor dovedi o păcăleală.“ – Sir Willian Thomson, Lord Kelvin, 1899.
„Americanii au nevoie de telefon, dar noi, nu. Avem destui mesageri.“ – Sir William Preece, inginer-șef al British Post Office, 1876.
„Am fost la Atari și le-am spus «Avem chestia asta fantastică, unele componente sînt chiar de la voi, ce ziceți, ne finanțați? Sau v-o dăm vouă. Noi doar vrem s-o facem. Ne plătiți salariile, vom lucra pentru voi». Iar ei au spus «Nu». Atunci am mers la Hewlett-Packard, iar ei au spus «Nu avem nevoie de voi. Nici măcar nu ați terminat facultatea».“ –
Steve Jobs, despre cum au încercat el și Steve Wozniak să le vîndă celor de la Atari și HP ideea calculatorului personal.
„Cred că în lume există cerere pentru – poate – cinci calculatoare.“ – Thomas Watson, președinte IBM, 1943.
„Nu există nici un motiv pentru care cineva ar vrea un computer în casă.“ – Ken Olson, președinte, director și fondator al DEC, 1977.
„Vor trece ani – nu se va întîmpla în timpul vieții mele – înainte ca o femeie să devină prim-ministru.“ – Margaret Thatcher, 1974.
„Abdomenul, toracele și creierul nu vor fi niciodată accesibile intruziunii chirurgului.“ – Sir John Eric Ericksen, numit Chirurg-Extraordinar de către regina Victoria, 1873.
„Aeroplanele sînt jucării interesante, dar n-au nici o valoare militară.“ – Mareșalul Ferdinand Foch, profesor de strategie, École Supérieure de Guerre.
„Bomba atomică nu va exploda nici odată. O spun în calitate de expert în explozibili.“ – Amiralul William Leahy, din proiectul american al bombei atomice.
„Mă bucur că cel care o să și-o fure va fi Clark Gable, nu Gary Cooper.“ – Gary Cooper, privind decizia sa de a nu accepta rolul principal din Pe aripile vîntului.
„Nu ne place cum sună, iar muzica la chitară își pierde din popularitate.“ – Decca Recording Co., refuzîndu-i pe Beatles, 1962.

Deci li se întîmplă și celor mai buni dintre noi. E o lecție profundă aici: să nu ne pierdem niciodată puterea de ima ginație și, chiar dacă părți din noi se vor anchiloza, să nu lăsăm să i se întîmple asta creierului.

http://www.catavencii.ro/never-say-never/

[zmeura]

A apărut un nou film SF, Marțianul. Nu l-am văzut încă, sigur ajung zilele astea. Pentru că am citit cartea și m-a fascinat, plus că e cu Matt Damon, pentru recuperarea căruia s-au cheltuit deja sume uriașe în Saving Private Ryan și Interstellar, cum bine zice o glumă de pe Facebook-ul zilelor astea. Pentru că asta e ideea: Mark Watney, astronautul jucat de Damon, ajunge să fie lăsat (crezut mort) pe suprafața lui Marte, unde cumva trebuie să supraviețuiască vreme de vreo patru ani, pînă ajunge la el o misiune de salvare. Pe care tot el trebuie să o anunțe că e viu. Vorba lui, “I’m gonna have to science the shit out of this”.

Și asta și face, pentru că are superputerea științei, aia din cauza căreia ți-o furi în școală pentru că ești tocilar, dar dup-aia te trimite pe Marte și, eventual, înapoi.

Fără să dau spoiler-e, o să vorbim nițel despre o singură parte a filmului (și cărții): hrana. Naufragiatul marțian își propune să cultive cartofi ca să supraviețuiască cei patru ani de așteptare. Societatea Americană a Științei Recoltelor (pe bune că așa se cheamă: Crop Science Society of America, CSSA) discută în detaliu ideea astronautului și ajunge la concluzia că e bună, dar ar putea fi și mai bună. Nu, purcei chiar n-are omul cum să crească pe Marte, deocamdată, deci adio șorici și kaiser, dar ceva tot s-ar fi putut face pentru îmbogățirea dietei. Însă trebuia făcut înainte de plecare – să fi luat expediționarii un săculeț cu fasole la ei.

Cartofii sînt foarte buni: au multe calorii, deci sînt o sursă perfectă de energie. Dar fasolele (oricare, chiar și năut sau mazăre) se bucură de cîteva atuuri. În primul rînd, calitatea nutrițională: sînt bogate în proteină și fibre, precum și în potasiu, magneziu și fier. Apoi, toate tipurile de fasole fac o chestie foarte utilă: fixează azotul în sol. Azotul e vital pentru plante, și de aceea este ingredientul-cheie din îngrășămintele chimice. De altfel, ăsta e motivul pentru care le folosim, ca să îmbogățim solul cu azot. Fasolea o face natural. Iar pe Marte chiar nu prea ai de unde lua îngrășăminte. În al treilea rînd, fasolele au nevoie de foarte puțină apă pentru a crește, iar ăsta este un factor important cînd ești naufragiat pe Marte și apa trebuie extrasă din piatră seacă (atunci cînd Andy Weir a scris cartea, încă nu se descoperise apă lichidă pe Marte).

Și un ultim argument în favoarea dotării tuturor exploratorilor spațiali cu boabe de fasole: spre deosebire de cartofi, toate părțile unei plante de fasole sînt comestibile. Frunzele au un conținut bogat de vitamine esențiale, acizi grași și antioxidanți. Iar cînd trăiești în afara atmosferei noastre, expus direct la radiațiile cosmice, antioxidanții s-ar putea dovedi destul de utili. Chiar și păstăile fasolelor sînt comestibile, și ele, la rîndul lor, bogate în substanțe nutritive.

Singura obiecție serioasă la adresa planului CSSA este notoriul efect – să-i spunem “flatulento-olfactiv” – al consumului de fasole. Dar, pînă la urmă, omul e singurel-cuc pe Marte. Iar dacă un copac cade în pădure și nu e nimeni să-l audă, nu scoate nici un sunet, nu?


http://www.catavencii.ro/mark-si-vrejul-de-fasole/

[zmeura]

Și acum, vă prezentăm vremea spațială

"Dacă v-aș întreba ce mari catastrofe ne-ar putea lovi în viitorul apropiat, mi-ați pomeni imediat secetele, inundațiile, uraganele, cutremurele (cu tsunami-uri cu tot) și erupțiile vulcanice. Aproape nimeni nu s-ar gîndi la o amenințare teribil de prezentă, pe care încă nu o putem anticipa deloc ușor și care, acum două sute de ani, nu ne-ar fi afectat prea tare, însă azi ar putea duce la sfîrșitul civilizației. Este vorba despre vremea spațială.

De fapt, ne interesează cel mai mult vremea solară. Adică toate chestiile pe care Soarele le-ar putea arunca înspre Pămînt: raze X de energii înalte, particule încărcate electric, plasmă magnetizată… Toate astea interacționează cu cîmpul magnetic al Terrei și, în forma cea mai blîndă și nevinovată, produc aurorele boreale și australe. Uneori, destul de răruț, Soarele scuipă în spațiu un volum uriaș de plasmă. Astronomii îi spun CME, adică Coronal Mass Ejection. CME-uri mari se întîmplă rar, cum spuneam, iar neșansa ca Pămîntul să se nimerească pe direcția CME-ului e mică. Dar se poate întîmpla. Iar cînd se întîmplă, plasma asta interacționează cu cîmpul magnetic al Terrei și se produc furtuni geomagnetice, care generează curenți electrici COLOSALI în atmosfera superioară. Curenții ăștia ajung în pămînt și sînt conduși de orice chestie care conduce electricitate. Printre care și cablurile electrice, și țevile… Cînd se întîmplă asta, curenții electrici nimeresc și în rețeaua de electricitate unde prăjesc tot ce mișcă. Poate nu vi se pare grav, dar nu spuneam degeaba că acum două sute de ani nu ne-ar fi afectat prea tare, însă acum ar putea fi sfîrșitul civilizației. Pentru că absolut tot ce ne înconjoară (mai ales în orașe) funcționează cu electricitate. Inclusiv apa potabilă. Sîntem o societate atît de dependentă de curentul electric, încît fără el sîntem terminați.

Deocamdată, cea mai intensă astfel de furtună geomagnetică a fost și prima înregistrată, în 1859, cunoscută azi drept evenimentul Carrington. Atunci au fost aurore boreale vizibile din Cuba, iar stîlpii de telegraf au luat foc de la curentul apărut în fire. Azi, un eveniment de genul ăsta ar topi transformatoarele și ar prăji mai toată rețeaua electrică a regiunii lovite, iar asta ar însemna absența curentului electric pentru săptămîni sau luni de zile. O furtună mică, în emisfera nordică a Terrei în 1989, a dus, în 92 de secunde, la colapsul complet al rețelei din Québec, iar alte perturbări în următoarele 24 de ore aproape au pus la pămînt rețelele din New England și de pe coasta de est a Statelor Unite. În 2012, o furtună de vreo patru ori mai mare ne-a trecut pe lîngă urechi. Un astfel de eveniment poate fi echivalentul a vreo douăzeci de uragane Katrina, adică pagube de trilioane de dolari. Iar cercetătorii care studiază stele similare cu Soarele au observat furtuni solare de o mie de ori mai puternice și estimează că s-ar petrece la fiecare 800-5.000 de ani.

De ce vorbim despre toate astea? Pentru că, zilele trecute, Casa Albă a prezentat primul plan național de acțiune privind vremea spațială. Care își propune să înțeleagă și să prezică mai bine furtunile solare, să identifice și să corecteze vulnerabilitățile din rețea. E un prim pas. Vor mai urma și alții, pentru că o furtună solară e o catastrofă care ar putea afecta nu o regiune sau o țară, ci un întreg continent. Poate n-o să auziți curînd la știri “Și acum, vă prezentăm vremea spațială”, dar e bine că măcar unii o consideră o amenințare la adresa securității naționale."

http://www.catavencii.ro/si-acum-va-pre ... -spatiala/

[Horatyu]

Pentru romanii din Viena sau cei care se pot deplasa la Viena
un concert de colinde sustinut de corul de camera Caedonia din Sibiu